Psihologia din spatele magiei

Secretele de sub scena

Luminile stralucesc pe asistenta magicianului. Femeia imbracata intr-o rochie mulata, scurta, este un izvor de frumusete ce radiaza de pe scena spre public. Marele Tomsoni anunta ca ii va schimba rochia alba, intr-una rosie. De pe marginile scaunelor, spectatorii se concentreaza atent pe femeie, imprimandu-si imaginea ei adanc pe retine. Tomasoni bate din palme, iar lumina isi schimba brusc nuanta, acoperindu-i asistenta intr-o cascada de lumina rosie.

• Monica Vitti, regina filmului italian
• Rebecca Lee Crumpler, prima femeie de culoare medic. „Cu siguranță, dacă femeile nu pun întrebări medicilor,…

Dar schimbarea culorii luminii nu este tocmai ceea ce publicul se astepta sa vada. Magicianul sta la marginea scenei, admirandu-si cu incantare mica gluma. Da, admite ca a fost un truc ieftin; preferatele lui dealtfel, dupa cum insusi recunoaste diabolic. Dar trebuie sa recunoastem ca a facut ca rochia frumoasei asistente sa para rosie, cu asistenta cu tot. Tomasoni bate insa din nou din palme, iar luminila se modifica iar. Scena explodeaza intr-o stralucitoare lumina alba, iar rochia femeii este acum cu adevarat rosie. Marele Tomasoni a reusit inca o data.

Trucul si explicarea lui de catre John Thompson (alias Marele Tomasoni) dezvaluie o adanca intelegere intuitiva a proceselor neuronale care au loc in creierele privitorilor in momentul “magiei”. Iata cum functioneaza trucul. Pe masura ce Thompson isi prezinta asistenta, rochia ei strans mulata pe trup ii face pe spectatori sa presupuna ca absolut nimic, si cu siguranta o rochie, n-ar putea sa se ascunda sub cea alba. Presupunerea este rezonabila, dar, desigur, falsa. Femeia atragatoare in haine mulate ajuta de asemenea, la distragerea atentiei publicului exact acolo unde Thomson are nevoie ca aceasta sa fie, pe trupul femeii. Cu cat oamenii se holbeaza mai mult la ea, cu atat mai putin scade posibilitatea de a observa dispozitivele ascunse in podea si cu atat sunt mai bine adaptati devin neuronii lor retinali la stralucirea si la culoarea luminii pe care o percep.

Pe toata durata sporovaielii lui Thompson dupa mica sa “gluma”, sistemul vizual al fiecarui spectator este supus unui proces cerebral, denumit adaptare neuronala. Rata de raspuns a unui sistem neuronal la un stimul constant descreste in timp. Neuronii incep sa ignore un stimul constant pentru a-si pastra energia necesara identificarii unor stimuli noi. Cand stimulentul constant este interrupt, neuronii adaptati declanseaza un raspuns de “ricosare”, cunoscut sub denumirea de post-descarcare.

In cazul de fata, stimulentul de adaptare este rochia luminata in rosu, iar Thompson stie ca neuronii retinali ai spectatorilor vor avea o intarziere de percepere pentru o secunda dupa ce luminile sunt stinse. Auditoriul va continua sa vada in acest timp o imagine rosie in forma femeii de pe scena. In momentul secundei de intrerupere, o trapa din podeaua scenei se deschide pentru scurt timp, iar rochia alba, tinuta foarte fragil in numai cateva ate si atasata unor cabluri invizibile care duc sub scena, este smulsa de pe trupul asistentei. Apoi luminile revin.

Alti doi factori fac insa ca trucul sa mearga. In primul rand, lumina este atat de stralucitoare chiar inainte ca rochia sa cada incat atunci cand i se reduce din intensitate, spectatorii nu pot sesiza miscarea rapida a cablurilor si a rochiei albe in momentul in care acestea dispar sub scena. Aceeasi orbire temporara se manifesta atunci cand o persoana intra de pe o strada insorita intr-un magazin intunecos. In al doilea rand, Thompson performeaza adevaratul truc abia dupa ce publicul crede ca acesta a fost deja consumat. Acest lucru ii ofera un important avantaj psihologic, deoarece spectatorii nu mai incearca sa observe trucul in momentul critic si astel isi relaxeaza concentrarea.

Neuromagia

Trucul lui Thompson ilustreaza destul de exact esenta magiei scenice. Magicienii sunt, inainte de toate si mai ales, artisti ai atentiei si constientizarii. Ei manipuleaza concentrarea si intensitatea atentiei umane, controloand, intr-un moment oarecare dat, atat ceea ce constientizam cat si ceea ce nu ne dam seama ca exista. Realizeaza aceasta performanta, partial, prin combinatii ametitoare de iluzii vizuale, iluzii optice (fum si oglinzi), efecte speciale (explozii, false focuri de arma, jocuri de lumini precis sincronizate), iuteala de mana, dispozitive secrete si mecanisme ingenioase.

Dar cel mai eficient instrument din gama trucurilor ar putea fi abilitatea de a crea iluzii cognitive. Asemenea iluziilor vizuale, iluziile cognitive mascheaza perceperea realitatii fizice. Totusi, spre deosebire de iluziile vizuale, cele cognitive nu se manifesta in mod natural. Ele implica mai degraba functii importante precum atentia, memoria si deductia de moment. Cu toate aceste unelte la dispozitie, magicienii experimentati pot face cu adevarat imposibila intelegerea fizica a ceea ce se intampla cu adevarat in timpul unui truc, lasand impresia ca singura explicatie plauzibila este magia.

Neurologii abia au inceput sa ia urma tehnicilor prin care magicienii manipuleaza atentia si cognitia. Desigur, telurile stiintei neurologice sunt diferite de cele ale magiei; neurologii cauta sa inteleaga substraturile creierului si rolul neuronal al functiilor cognitive, in timp ce magicienii urmaresc sa exploateze slabiciunile creierului. Totusi, tehnicile dezvoltate de magicieni de-a lungul secolelor de magie scenica sunt susceptibile de a ii putea ajuta pe neurologi sa largeasca granitele actuale ale stiintei.

Neurologia incepe sa se familiarizeze cu metodele folosite in magie, supunand magia insasi studiului stiintific. Multe studii efectuate asupra magiei au dus la confirmarea unor informatii despre cognitie si atentie, care erau deja cunoscute in psihologia experimentala. Se crede ca neurologia cognitiva ar fi evoluat mult mai repeda daca cercetatorii ar fi probat mai devreme intuitia magicienilor. Chiar si astazi, magicienii ar putea ascunde in maneca unele trucuri straine neurologiei.

Aplicand in munca lor mijloacele magicienilor, neurologii pot spera sa invete cum sa proiecteze experimente mai eficiente si sa creeze iluzii cognitive si vizuale mai specializate pentru a explora bazele neuronale ale atentiei si constientizarii. Asemenea tehnici nu ar conduce numai la studii experimentale de cognitie pe subiecti mai inteligenti si mai concentrati, dar ar permite diagnosticarea si stabilirea unor tratamente pentru pacientii suferinzi de anumite deficiente cerebrale, precum deficitul de atentie survenit in urma unor trauma craniene, ADHD, Alzheimer si cele asemenea lor. Metodele magiei ar putea fi de asemenea folosite in “manipularea” pacientilor spre a se concentra mai mult pe partile esentiale ale terapiei lor, suprimand distragerile care cauzeaza confuzie si dezorientare.

Magicienii folosesc termenul general de “dezorientare” pentru a face referire la practica de distragere a atentiei publicului de la o actiune secreta. In limbajul magicienilor, dezorientarea atrage atentia publicului spre “efect” si nu spre “metoda”, care reprezinta secretul din spatele efectului. In psihologie, aceasta tehnica a fost clasificata in “vizibil” si “mascat”. Dezorientarea este vizibila, este  vadita, “data pe fata” atunci cand magicianul directioneaza atentia spectatorilor de la metoda, spunandu-le direct sau sugerandu-le, spre exemplu, sa priveasca un anumit obiect. Cand Marele Tomasoni isi introduce in scena adorabila asistenta, de exemplu, el se asigura ca toti ochii sunt pe ea. Dezorientarea “mascata”, in schimb, este o tehnica mai subtila; si in acest caz magicianul distrage atentia publicului, dar fara a modifica neaparat punctul de concentrare a atentiei oamenilor. Sub influenta dezorientarii mascate, spectatorii pot privi direct metoda din spatele trucului, fara a fi totusi constienti de ce anume se intampla.

Neurologia cognitiva recunoaste deja cel putin doua tipuri de dezorientare mascata. In ceea ce se numeste “orbirea schimbarii”, oamenii nu reusesc sa remarce ca anumite aspecte ale unei scene sunt intr-un moment urmator celui initial, diferite de cum erau inainte. Schimbarea poate fi asteptata sau neasteptata, dar cheia trucului esta ca observatorii sa nu observe schimbarea, privind totusi scena.

Multe studii au demonstrat ca schimbarile nu trebuie sa fie neaparat foarte subtile pentru a provoca “orbirea” oamenilor referitor la transformarile care apar. Chiar modificari capitale intr-o scena vizuala trec neobservate daca au loc in timpul unei scurte intreruperi, cum ar fi o clipire, a miscare fugitva a ochiului sa o miscare a scenei. Trucul de “schimbare a culorii cartilor de joc”, filmat de psihologul si magicianul Richard Wiseman de la Universitatea din Hertfordshire, din Marea Britanie, este un exemplu foarte graitor al fenomenului (click aici). In demonstratia lui Wiseman, privitorii nu reusesc sa identifice schimbarile de culori care au loc in peisaj, atunci cand acestea se petrec in afara cadrului.

“Orbirea prin neatentie” difera de cea prin schimbare prin faptul ca in cazul primeia nu este necesara compararea scenei curente cu o scena din memorie. In schimb, oamenii nu reusesc sa observe un obiect complet vizibil care se afla chiar in fata lor. Psihologul Daniel J. Simons a inventat un exemplu clasic al genului. Simons si psihologul Christopher F. Chabris, amandoi pe atunci la Universitatea Harvard, au rugat cativa observatori sa numere de cate ori trei jucatori de baschet dintr-o echipa paseaza o minge de la unul la altul, ignorand pasele facute de ceilalti trei jucatori din aceeasi echipa. In timp ce subiectii se concentrau sa numere, jumatate dintre ei nu au reusit sa observe ca o persoana imbracata intr-un costum de gorila a traversat locul scenei, oprindu-se chiar pentru scurt timp si lovindu-si pieptul. N-a fost necesara niciun fel de intrerupere sau distragere prea abrupta pentru a crea acest efect. Sarcina de numarare s-a dovedit atat de absorbitoare incat multi observatori care au privit direct gorila nu au observat-o.

Inselarea ochiului sau a creierului?

Magicienii considera forma mascata a dezorientarii mai eleganta decat cea expusa. Dar neurologii vor sa stie ce fel de mecanisme neuronale si cerebrale fac un truc sa functioneze. Poate primul studiu facut vreodata pentru a corela perceptia magiei cu masuratorile psihologice a fost publicat in 2005 de psihologii Gustav Kuhn de la Universitatea Durham din Anglia si Benjamin W. Tatler de la Universitatea din Dundee, Scotia. Cei doi investigatori au masurat miscarile ochilor observatorilor in timp ce Kuhn, care este si magician, a facut o tigara sa “dispara”, scapand-o sub o masa. Unul dintre telurile lor era sa determine daca observatorii au ratat intelegerea trucului pentru ca nu se uitau unde ar fi trebuit la momentul potrivit sau pentru ca nu au fost atenti la el, indiferent unde s-ar fi uitat. Rezultatele au fost transante: nu a avut nicio importanta locul de focalizare al privirilor lor.

Un studiu asemanator cu un alt numar magic, “iluzia mingiutei care dispare” ofera si mai multe dovezi ca magicianlul manipuleaza atentia spectatorilor la un inalt nivel cognitiv. Directia privirii lor nu este critica pentru efect. In iluzia cu mingiuta care dispare, magicianul incepe sa arunce in o mingie drept in sus si sa o prinda de cateva ori, fara a face ceva spectaculos. Apoi, la ultima aruncare, se preface numai ca arunca bila. Ochii si capul sau urmaresc insa traiectoria unei mingi imaginare, dar in loc sa o arunce, o palmeaza. Ceea ce majoritatea oamenilor percepe insa, este ca mingia (nearuncata) se ridica in aer si apoi dispare brusc.

In anul urmator studiului efectuat cu Tatler, Kuhn si neurobiologul  Michael F. Land de la Universitatea din Sussex, Anglia, au descoperit ca privirea spectatorilor nu tintea locul in care ei insisi pretindeau ca au vazut bila disparand. Descoperirea a evidentiat faptul ca iluzia nu pacalea sistemele creierului responsabile cu miscarea oculara a spectatorilor. In schimb, Kuhn si Land au concluzionat ca miscarea capului si a ochilor magicianului erau critice in reusita iluziei, deoarece acestea au ghidat mascat concentrarea publicului spre pozitia ghicita a mingiei. Neuronii care au raspuns la miscarea mingiei sugerata de capul si ochii magicianului se gasesc in aceleasi regiuni vizuale ale creierului precum neuronii sensibili la miscarea reala. Daca aceasta activeaza aceleasi sisteme neuronale, nu mai este atat de surprinzator ca iluzia pare atat de reala.

De ce ne place ce nu ne place?

“Orbirea la schimbare” si “orbirea prin neatentie” nu sunt singurele iluzii cognitive pe care magicienii le pot scoate din “palarie”. Daca un magician ridica brusc o mana in aer in timpul unui truc, aparent fara motiv, este foarte probabil sa trezeasca suspiciuni. Mai putin risca insa acest lucru, atunci cand face si un gest cu acea mana, precum potrivirea ochelarilor sau scarpinarea crestetului, gesturi ce par naturale sau spontane. Pentru magicieni, asemenea gesturi sunt cunoscute ca “acomodarea publicului cu miscarea”. Presupunerile neverbalizate si informatiile deduse sunt de asemenea importante in perceperea unui truc. Magicianul James Randi (“Formidabilul Randi”) noteaza ca spectatorii sunt mai usor convinsi sa accepte sugestii si informatii nevorbite decat adresari directe. Psihologii Petter Johansson si Lars Hall, amandoi la Universitatea Lund din Suedia, si colegii lor, au aplicat aceasta tehnica magica si altele in dezvoltarea unui mod cu totul nou de adresare a intrebarilor neurostiintifice. Au prezentat perechi de poze cu portrete de femei unor subiecti in cadrul unui experiment si i-au intrebat care chip din fiecare pereche li s-au parut mai atractiv. In unele situatii, subiectilor li s-a cerut chiar sa-si motiveze alegerea. Necunoscut lor insa, dupa ce subiectii si-au facut alegerea, experimentatorii au schimbat pozele intre ele. Astfel, din perechiile prezentate subiectilor, rezultatele finale aratate acestora cu alegerile pe care le-au facut erau tocmai opusul preferintei lor.

Surprinzator, subiectii au observat schimbarea in numai 26 la suta din cazurile de perechi manipulate. Dar si mai socant, cand li s-a cerut sa-si motiveze alegerile, ei chiar au incercat sa justifice preferinta  pentru ceea ce de fapt nu au ales. Johnsson si colegii sai numesc acest fenomen “orbire a alegerii”. Sugerand subiectilor tacit dar ferm ca au facut deja o alegere, investigatorii au fost capabili sa studieze felul in care oamenii isi justifica alegerile, chiar si pe cele pe care de fapt nu le fac.

Hotul “de creiere”

Tehnicile de dezorientare poti fi de asemenea extrapolate si din tehnicile hotilor de buzunare. Asemenea talhari, care actioneaza adesea in locuri publice si aglomerate, se bazeaza in buna masura pe dezorientarea sociala – contact vizual, contact fizic si invadarea spatiului personal al “tintei”. Hotii de buzunare isi pot, de asemenea, misca mainile in diverse directii, in functie de scopul lor. Descriu miscari ondulate atunci cand vor sa atraga atentia victimei si au o motrica dreapta, fixa, atunci cand vor sa o distraga. Substraturile neurosintetice ale acestor manevre sunt necunoscute, dar hotul de buzunare profesionist Apollo Robbins a confirmat ca aceste miscari sunt eficiente in dezorientarea “tintei”.

Se pare ca miscarile curbate si drepte ale mainii activeza doua sisteme de control diferite in creier pentru miscarea ochilor. Sistemul de “urmarire” controleaza ochii atunci cand ei privesc obiecte aflate in miscare lina, in timp ce sistemele “bruste” controleaza miscarile in care ochii sar subit de la o tinta vizuala spre o alta. S-a teoretizat astfel ca miscarile curbate ale mainii hotilor declanseaza sistemul de urmarire al ochiului, in timp ce miscarile rapide stimuleaza sistemul brusc. Daca sistemul de urmarire al victimei se concentreaza pe traiectoria curbata a mainii hotului, centrul de vizionare al “tintei” poate fi distras de la locatia unui furtisag ascuns. Daca este rapid, miscarile drepte angajeaza sistemul brusc, iar hotul castiga avantajul de a slabi viziunea de ansamblu in timp ce ochiul victimei “tinteste” din punct in punct.

O alta explicatie posibila a miscarilor distincte ale mainilor este aceea ca cele unduite pot fi, perceptual, mai evidentiate decat cele liniare si prin urmare, atrag mai mult atentia. In acest caz, numai sistemul de atentie al creierului poate fi afectat de dezorientarea manuala a hotului. Studii mai vechi au aratat cum curbele si colturile obiectelor sunt mai evidente si genereaza o mai mare activitate cerebrala decat marginile drepte. Motivul este probabil acela ca imbinarile si curbele ascutite sunt mai putin previzibile si redundante decat marginile drepte.

Neurologii au imprumutat recent o tehnica a magiei care a facut ca subiectii voluntari sa conecteze gresit doua evenimente, cauza si efect, in timp ce imaginile creierelor lor erau inregistrate. Cand evenimentul A precede evenimentul B, concluzionam adesea, corect sau gresit, ca A il cauzeaza pe B. Magicianul abil profita de aceasta prejudecata asigurandu-se ca evenimentul A (turnarea apei intr-un vas de exemplu), precede intotdeauna evenimentul B (disparitia bilei). De fapt, A nu il cauzeaza pe B, dar aparitia sa initiala il ajuta pe magician sa faca lucrurile sa para astfel. Psihologii numesc acest efect “corelare iluzorie”.

Munca lui Kuhn si a colegilor sai se afla abia la inceputul demonstrarii puterii tehnicilor folosite de magicieni pentru manipularea atentiei si a constientizarii, pe masura ce studiaza psihologia umana. Daca neurologii vor invata sa foloseasca metodele magiei cu aceeasi indemanare ca magicienii profesionisti, si ei ar trebui sa devina capabili sa controleze cu precizie constiinta in timp real. Daca vor corela continutul acelei constientizari cu functionarea neuronilor, vor descoperi probabil mijloacele necesare sa exploreze chiar unele dintre misterele subconstientului.